Noi? Nu locuim impreuna, dar candva o sa facem asta… Dar stim cum e si cred ca ne-am descurca de minune. Face o cafea misto, intotdeauna pentru mine iar combinata cu miros de fum superficial si niste paine prajita, diminetile sunt pur si simplu perfecte! Apoi el si jobul lui, apoi eu si jobul meu. Apoi noi si niste hartii mazgalite. Cu ce folos? Pentru altii...si pentru...ghici!
Noi...
Inca nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cum va fi, desi suntem pe la jumatatea autostrazii. Dar va fi bine, ca de fiecare data; sau ca alta data, cand inainte de a fi bine, la mine in gand poposea ideea ca totul va fi bine si se voia a fi mare regina pe acolo...Dar curand am realizat ca nu e bine...deviza asta nu era pentru mine! Era pentru caracterul slab, coaja ce trebuia aruncata din personalitate, nisipul dintr-un diamant proaspat desprins din mediul in care s-a format. Caci destinul nu exista. Oamenii sunt singurii care au puterea sa isi dirijeze destinul, unii altora, in cazul sutelor de mii de diamante ce zac in mediul lor; sau lor insisi, in cazul in care, trecuti de faza de slefuire, stau intr-un inel frumos lucrat pe degetul vietii, petrecandu-si astfel timpul in cel mai fericit mod posibil...se stie doar...fericirea absoluta nu exista!
Existi insa tu, cel care m-ai adus aici, sa ascult valsul marii.
Exista el, cel care imi prepara cafeaua dimineata.
Exist eu, cel care iti umblu prin par si ma gandesc la cat de genial a fost tipul care a inventat sunetul marii.
Existam noi, cei care ne uitam la un meci de tennis dar schimbam canalul in favoarea desenelor animate din copilarie savurate impreuna cu tine...suntem inca niste copii.
Existati voi, cei ce imi umblati prin par... si ma ajutati sa ascult simfonia. Sau ele, care tac si in felul asta ma ajuta.
Exista ea. Eu. Si el, si tu, si voi, si noi, intr-unul singur.
Imi aduc aminte ca inca de cand eram mai mica imi placea ea. Era si inca este atat de frumoasa. O doamna ce stie sa isi pastreze frumusetea fara a fi falsa, ingamfata sau fitoasa. E albastrul de deasupra si soarele care il intretine. Sunt maro-urile ce deseneaza linii aiurea pe scoici, impreuna cu nuantele de bej si crem, adica acele cutiute muzicale de care nu te mai saturi. Muzica lor parca te hipnotizeaza. Dar ce ai face daca ele nu ar mai fi, subit? Te-ai uita disperat in palma si ai cauta cu nerabdare viata de acolo. Ai striga albastrului de deasupra si l-ai intreba de ce? Cu disperare ai cauta coltul tau si numai al tau in care puteai avea in sfarsit o farama de liniste...pentru ca in jungla de asfalt nu poti gasi asa ceva. Ti-ai cauta acolo simfonia dupa care danseaza pana si linistea ta. Ai cauta, ai alerga zi si noapte, ca un robor, dupa fericire…
Dar sunt cu el, cel care imi spune ca vrea ca momentul asta sa dureze o vesnicie. Si eu vreau ca vesnicia, prin natura ei, sa dureze de 3 ori mai mult. Suntem amandoi de acord ca ea e foarte frumoasa in seara asta si si-a schimbat parfumul, acum foloseste ceva mai fresh, luna mai fiind. O vesnicie ziceai? Viitor...Si prezentul nostru va fi trecut pentru altii. Ne vor gasi amandorura oasele in pamant sapand pentru constructia unui hotel pe plaja. Si nici prin cap nu le va trece ca in urma cu 150 de ani acolo eram noi. Si nu vor avea cum sa stie ca voiam sa stam acolo pentru totdeauna. Ei nu or sa stie niciodata cum am fost. Atunci o sa fie doar linia orizontului, admirata de undeva de pe la etajul 15 si albastrul de deasupra. Va fi greu. Si asta pentru cei carora le va mai curge vreun strop de umanitate prin vene, vreo picatura de sange cald...
E urat sa tii lucrurile frumoase numai pentru tine. Iar cand esti nevoit sa faci asta, te simti ca unicul om de pe planeta; te simti singur si ai vrea sa vina cineva cunoscut, sa il imbratisezi si sa il apreciezi asa cum n-ai mai facut-o niciodata. Si apoi sa va bucurati impreuna de drumul acela drept catre fericire. Vei fi fericit.
El e fericit acum. Gandul cu noi doi peste 150 de ani m-a facut si pe mine fericita.
Si acum suntem noi, fara cuvinte, doar pe nisip, ne uitam la concert impreuna dar separat.
PS: azi am 16...maine 17.
